Olga Vrabie – o rază de lumină

Olga Vrabie s-a născut la 11 noiembrie 1902 la Chişinău. Părinții Olgăi Vrabie, proveneau din familii din buna societate basarabeană a vremii. Dimitrie Andreevici Vrabie, tatăl poetei, se trăgea dintr-o ramură basarabeană a familiei moldovenești Vraghie (numele de origine), cu rădăcini de prin părțile Fălciului și Covurluiului. Mama poetei, Elena Alexandrovna Andrianov provenea dintr-o familie de greci cu o genealogie curioasă, care o înrudea cu neamul Mavrocordaţilor, iar numele ei de familie provine de la grecii Andrianos care, ajunşi în Imperiul Rusesc, au fost rusificaţi.

Olga a fost al cincilea copil din cei șapte ai familiei Vrabie. Micuţa Olga a fost botezată la Biserica Sf. Ilie din Chișinău, la 3 ianuarie 1903, în prezenţa nobilului Alexandru Vişnevschi şi a soţiei de colonel Nadejda Dobreanschi, care i-au fost naşi. Retrăgându-se din armată, Dimitrie Vrabie s-a ocupat de agricultură, luând în chirie moșii, în apropiere de Chișinău. Ulterior familia s-a mutat în orașul Bălți. Între anii 1917-1918, Dimitrie Vrabie a fost președintele Partidului Unionist Moldovenesc din Bălți și imediat după Unirea din 27 martie 1918, devine primul primar al orașului Bălți. Şcoala primară şi studiile liceale, Olga Vrabie şi le-a făcut la Bălţi.

A absolvit Liceul de Fete „Ghenşche”, făcându-şi studiile în limba rusă. În anul 1919, după absolvirea liceului cu rezultate foarte bune, la insistenţa părinţilor, stă un an de zile acasă pentru a-şi restabili sănătatea. Chiar din timpul liceului tuberculoza amenința să-i distrugă sănătatea. În 1920, se înscrie la Universitatea din Iaşi, la facultatea de Filologie și Litere, Secțiunea Română. Printre profesori s-au numărat renumiți cărturari ai timpului: Garabet Ibrăileanu, Ilie Bărbulescu, Alexandru Fhilippide, George Pascu. Un scurt timp a activat ca profesoară de limba română – suplinitoare. Crescută de mică în leagănul sonorităților slave, poeta îndrăgostită de muzicalitatea latină a limbii române și-a jertfit răbdarea pentru a deveni una din emblemele poeziei românești. Încercându-și talentul literar, Olga Vrabie a schițat  poezii în ambele limbi, rusă și română, fiind însă mereu întristată de greutatea de a se exprima în limba română. În caietul de versuri al Olgăi Vrabie stau în bună vecinătate versuri scrise în limbile rusă şi română [1].

În timpul studenției sale tânăra poetă deja coresponda cu criticul ieșean Garabet Ibrăileanu, care a decis să o ajute în drumul său de familiarizare cu rigorile limbii române. Impresionat de talentul tinerei poete și de primele poezii ale sale publicate în revista „Viața românească”, G. Ibrăileanu a descoperit în persoana Olgăi Vrabie un talent autentic şi conştient de problemele cu care se confruntă tânăra autoare. Două mari probleme stăteau în faţa timidei poete: necunoaşterea limbii literare şi aproape totala necunoaştere a literaturii române. G. Ibrăileanu îi oferea în loc de onorarii pentru versuri, cărți pentru ca Olga să cunoască literatura română și să deprindă rigorile stilului literar. Soluţia era una: calea anevoioasă a autodidactului, prin lecturi fructuoase să compenseze fundamentalele lipsuri.

Garabet Ibrăileanu încearcă să amelioreze raporturile poetei cu revista, raporturi ce se puteau încorda din cauza anumitor intervenţii de redactare (acestea cădeau pe seama lui George Topârceanu), absolut necesare în cazul tinerei autoare. Din corespondența celor doi răzbate acea grijă delicată a criticului către discipola sa asaltată de greutăți. Iată un fragment din corespondență: „…Sunt convins că posedaţi un adevărat talent poetic, alcătuit dintr-o sensibilitate fină și o imaginaţie delicată. Din nefericire, nu posedaţi bine limba românească. O știţi mai bine decât foarte mulţi basarabeni din pătura cultă, pe care am avut ocazia să-i cunosc, dar nu-i cunoașteţi toate secretele. Vă loviţi mereu de greutăţi. Limba românească e pentru Dvs. încă un corset, care vă jenează mișcările. Sunt convins însă că nu va trece multă vreme și veţi învinge această greutate… Sunt convins că atunci când veţi ajunge să vă exprimaţi în românește tot așa de bine ca în rusește, veţi însemna mult în literatura actuală… Cum vedeţi, graţie istoriei nenorocite a Basarabiei, trebuie să treceţi printr-un purgatoriu. Dar să sperăm că va fi scurt” [3].

La sugestia lui Garabet Ibrăileanu de a corecta pe alocuri poeziile Olgăi, ea răspundeaurmătoarele: „Îmi vine greu să scriu în românește, dar acum, mulţumită sprijinului din partea Dvs., m-am apucat încă cu mai mare stăruinţă de lucru… Mă chinuiește foarte mult că încă nu pot scri românește drept, fără greșeli. Eu înţeleg că trebuie să se prefacă poeziile mele, dar totuși îmi vine greu să le citesc. … Nu știu să vă scriu mai bine ca să mă înţelegeţi… Știu că altfel nu se poate, că eu singură sunt de vină, căci nu știu limba mea, dar aceasta numai îmi mărește durerea. Eu nu sunt supărată, ci mâhnită” [3]. Această corespondenţă uimitoare s-a păstrat graţie grijii profesorului Gheorghe Năstase, care a descifrat scrisorile şi le-a încredinţat bibliotecii Universităţii „Mihai Eminescu” din Iaşi, unde se păstrează depozitate în Fondul Garabet Ibrăileanu nr. 707. [5]

Mă vei chema (revista „Viața Românească” nr. 1, 1920)

Aștept ca să mă chemi strivit de dor.

Iubirea mea atâta-i de sfioasă,

Că lacrămilor se deschid izvor

Sfiala nu mă lasă.

Dar dac-aș ști că, singur și stingher,

Îți amintești de mine ziua toată

Și-n taină rogi îndurătorul Cer

Să ne-ntâlnim odată;

De-ar fi s-aud și glasul tău iubit –

Ca pasărea spre calde țări străine,

Ca mama la copilul său dorit,

Eu aș zbura la tine.

Dar cât mă doare sufletu-mi tăcut

Nu pot găsi în limba mea cuvinte

Când mă gândesc că, poate, de trecut

Tu nu-ți aduci aminte…

Că zbuciumul de care-acum mă sting

E pentru tine-o pagină uitată…

Sunt ani de când aștept și-n umbră plâng!

Mă vei chema vreodată?…            

(Decembrie 1919)  [4 p.21]

Drumul către poezie a fost anevoios, însă dedicația și perseverența de care a dat dovadă în învăţarea limbii române i-au arătat și o altă cale, abia deschisă de cei mai îndrăzneți cunoscători ai literaturii: traducerea marilor poeți români în limba rusă. În acest sens, Olga Vrabie a reușit. La nici 20 de ani, a tradus poemul „Luceafărul” de Mihai Eminescu. De asemenea, poeta a căutat să adune cât mai mult folclor basarabean, să descopere limbajul popular pentru a-și îmbogăți vocabularul și arsenalul poetic. Operele adunate au fost incluse într-un manuscris intitulat „Cântece populare din Basarabia”, în scopul de a căuta poezia autentică, de a se înrudi cu limbajul popular. Din cauza bolii, n-a reuşit să termine studiile universitare. Prinsă în mrejele bolii, Olga era conștientă de timpul puțin care i-a mai rămas pe lume. Din acest motiv, tânăra citea, scria, căuta mereu alte și alte izvoare de cunoaștere spre a-și răzbuna puținele zile lăsate creației. În anii scurşi de la ora debutului, în primii ani de studii la Universitate, în viaţa ei au survenit anumite schimbări. A contactat cu un mediu nou, a devenit cunoscută în anumite cercuri şi, precum era firesc, la vârsta ei s-a înfiripat o cunoştinţă care mai apoi a evoluat într-o căsătorie.

La 1 iunie 1923, s-a căsătorit, cununându-se la Bălţi, cu asistentul Universităţii din Iaşi Gheorghe Năstase. Fire foarte dotată, după absolvirea Universităţii este angajat ca asistent la catedră. În 1925, Gheorghe Năstase obţine o bursă de doctorand în geologie şi geografie la Universitatea Sorbona şi pleacă la Paris împreună cu Olga şi cu fiul lor, Mitică. Îmbolnăvirea gravă a Olgăi îl face să revină în ţară şi să susţină doctoratul aici.

După întoarcere, Olga Vrabie este internată la Sanatoriul TBC (boli pulmonare) din Bârnova, localitate ce se află la numai câţiva kilometri de Iaşi. Aici, într-un mediu deprimant, printre oameni sortiţi la moarte lentă, poeta începe să experimenteze cu scrieri în proză: „Amintiri din sanatoriu”, „Amintiri despre Mitel”, „Fata babei și a moșneagului din pădure”, „Povestea unei prinţese de sticlă”.

Timpul scurs fără nici o îmbunătățire a stării de sănătate l-a determinat pe soțul ei, Gheorghe Năstase, să încerce stabilirea ei la Mănăstirea Văratic, din județul Neamț, unde exista un dispensar pentru cei bolnavi de plămâni. După unele dificultăți, s-a hotărât ca poeta să locuiască în casa măicii Olimpiada Oșlobanu. Boala agravându-se continuu, nu-i permite Olgăi să revină la Iași.

În ziua de 14 august 1928, la ora 4.00 Olga Vrabie se stinge din viață în brațele mamei sale. A fost înhumată în ziua de 16 august în cimitirul satului Văratic, parohia Filioara, județul Neamț. Mama i-a făcut un grilaj din brad, iar la cap îi străjuia o cruce tot din lemn de brad, pe care era o tăbliţă cu inscripţia „Aici odihnește Olga Vrabie” [5] .

În cursul anului, revista „Adevărul literar și artistic” a publicat din ultimele poezii, care ne fac să apreciem că poeta în ultimele clipe ale vieții a pus în aceste poeme tot ce a avut mai bun în ea. Amintim unele din ele: „Despărțiți”, „Printre jucării”, „Întâlnirea”, „Mama”, „Soarta”, „Amintire”. În aceeași revistă, în nr. 403 din 20 august 1928, a fost publicat un articol dedicat memoriei poetei din care spicuim: „Olga Vrabie s-a stins pe încetul, în vârstă de 25 ani, la mănăstirea Văraticului – departe de copilul pe care l-a cântat în toate versurile sale din ultimul timp. Făcuse câteva acorduri pline de grație. Moartea însă i-a smuls lira din mână, înainte ca poeta să ne fi dat cântecul pe care ni-l făgăduise și pe care-l așteptam” [4 p. 17].

Viaţa ei a fost „ca lama unui laser, a luminat pentru o clipă o parte din aria necuprinsă a poeziei şi s-a stins. N-a reuşit să-şi adune versurile într-o plachetă, fapt pe care nu s-au încumetat să-l facă nici cei care i-au supravieţuit” [5]. A lăsat posterităţii (urmașilor) un voluminos caiet de versuri, dintre care o bună parte au fost publicate în revistele „Viaţa românească”, „Însemnări ieşene”, „Viaţa Basarabiei”. Manuscrisele ei înglobează: versuri, câteva proze scurte, însemnări şi un caiet cu folclor basarabean. Uitarea s-a așternut peste numele și peste munca ei. Din cauza bolii care a răpit-o la 25 ani, nici contemporanii săi, nici predecesorii, nu au reușit să prețuiască la adevărata valoare imensa pierdere pe care a suferit-o literatura noastră. Abia în 1995, la Editura Timpul din Iași, a fost tipărită placheta Olgăi Vrabie „Poezii”, ediţie îngrijită de Carmen Gabriela Alexandrescu. În Chișinău, o stradă din sectorul Râșcani îi poartă numele. Acestea sunt, din păcate, singurele urme pe care nefericita poetă le-a lăsat în spațiul nostru cultural [5].

Prin anii 2000-2001, mormântul ei nu mai era vizibil, drept pentru care acolo s-a săpat o groapă pentru altcineva. După un metru de săpătură a fost găsit sicriul, oasele și hainele în care a fost îmbrăcată decedata. Lucrurile au fost depozitate într-o nișă dintr-un perete al mănăstirii, astfel încât regretata poetă nu are nici astăzi un loc să-și doarmă somnul de veci [3].

La Iurie Colesnic citim următoarele: „Tentativa lui R. Marent întreprinsă în revista „Viaţa Basarabiei” (nr. l, 1939), când prin articolul „Un crin al Basarabiei – Olga Vrabie. 1902-1927” încearcă să repună în circuitul literar numele poetei, rămâne fără ecouri. Poeta a fost conştientă de valoarea ei, dar şi mai conştientă a fost de uitarea care-o va înghiţi. Explicaţia sa a fost pe cât de simplă, pe atăt de filozofică” [1]. 

Sunt o frunză-n vânt… 

Vântul serii, vântul serii,
Când mă vei lăsa uitării
Pe pământ?
Sunt un trist drumeţ,
Fără casă, fără ţară,
Ce-a pierdut a lui comoară fără preţ.
Sunt un biet nebun…
Când mă-ntreabă de-a mea soartă,
Unde merg, ce dor mă poartă,
Ce să spun?…                        [1]

Mama

A fost odată, într-o zi cu soare:

O viață alba și tremurătoare

Mi s-a lăsat pe mâini ca o petală…

Și ca-ntru-un vis, domol te-am legănat

La mine-n poală,

Copil bălai cu păr ușor și moale…

Un suflet nou, ce mi-a zâmbit în cale,

Neștiutor, cuminte și mirat.

Când brațul tău subțire

Pe sân mi-l pui,

Tot sufletu-mi tresare în neștire

Cuprins în mâna asta mica;

Și, niciodată, n-am să-ți cer nimică.

În schimbul lui.

Ci-n calea ta

De voi vedea o piatră ascuțită,

Am s-o acopăr în genunchi, smerită,

Cu inima-mi de calde lacrimi grea,

Să calci pe ea.

Să nu-ți rănești piciorul.

Și doar un gând visarea mi-o destramă

Cum rupe vântul florile de fum;

Sunt multe pietre ascuțite-n drum

Și nu le poate

Acoperi pe toate

O biată inimă de mamă.      (Iulie 1928) [4. p.51 ]

Referințe bibliografice:

1. COLESNIC, Iurie. Chişinăul poetei Olga Vrabie. [online] [24.02.2022]. Disponibil –   https://www.timpul.md/articol/iurie-colesnic-chisinaul-poetei-olga-vrabie-43407.htm
2. FIGURI ieșene uitate. (Din colecțiile speciale ale BCU Iași). [online] [citat 24.02.2022]. Disponibil –  https://www.facebook.com/SpecialCollectionsBCU/posts/639698056811751/
3. URSUL, Silvia. Olga Vrabie şi dragostea pentru limba română [online] [citat 20.02.2022]. Disponibil –   https://www.natura.md/olga-vrabie-si-dragostea-pentru-limba-romana
4. VRABIE, Olga. Poezii. Iași: Ed. „Timpul”, 1995, 112 p. ISNB 973-9210-17-1.
5. VRABIE, Olga. [online] [citat 20.02.2022]. Disponibil –   https://chisinauorasulmeu.wordpress.com/category/olga-vrabie/.

Pușcari Veronica,
bibliotecar
Serviciul relații cu publicul
Biblioteca Municipală „Eugeniu Coșeriu” Bălți